Special

Opinie: Când tunurile tac. Sfârșitul erei Wenger

Pe 25 februarie, Arsenal a jucat finala Cupei Carabao pe Wembley. A încasat un 3-0 sec, dur, însă din partea a ceea ce este, în mod cert, una dintre cele mai dominante echipe – în context – din istoria fotbalului englez. Ca o paranteză, în peisajul unor echipe engleze net superioare anilor 2010-2015, dominanța lui City trebuie conturată și mai apăsat și chiar apreciată.

În minutul 89, Graham Scott, cel de-al patrulea arbitru al meciului, ridica tabela și indica 3 minute de prelungire, asa cum îi ceruse Craig Pawson, “centralul”. Arsene Wenger, vizibil deranjat, îl întreabă pe Scott de ce a arătat doar trei minute de prelungire, în ideea în care a doua repriză a fost presărată cu accidentări care au scurs timpi morți. Graham Scott îi răspunde: “De ce ai vrea mai multe minute?”.

Încă nu știu dacă Wenger a dorit, într-un act de pură politică diversionistă, să atragă atenția asupra altor factori decât prestanța deloc teribilă din teren a jucătorilor săi, în finala de pe Wembley, din Carabao Cup​. Echipa a fost atât de slabă, încât acel 3-0 s-a materializat fără un efort prea susținut. City și Guardiola au vrut trofeul, dar au învestit atâta energie cât era nevoie. Puțină.

Simbolul meciului catastrofal al “Tunarilor” este sprint-ul cot la cot al lui Kompany cu Aubameyang în care, deși pleacă de la vreo 6 metri mai în spate, belgianul nu doar că-l ajunge și întrece pe Aubameyang, dar îi și ia mingea, într-un mod care să îi aducă aminte că nu mai joacă împotriva gardurilor din defensivele nemțești. A fost, probabil, cea mai meritată medalie de pierzători pe care a primit-o Arsenal vreodată.

Patru zile mai târziu, meciul se reia în campionat. 3-0. La fel de sec, la fel de dominant. Şi ca o bomboană pe colivă, peste încă trei zile, adică ieri, Arsenal primește două și înscrie doar unul, cu Brighton. Trei meciuri, un trofeu ratat categoric și zero puncte în campionat, din 6 posibile. Arsenal este la un nou punct critic, dar ceva e diferit de această dată…

Cum a ajuns Arsenal aici, după 20 de ani cu Arsene Wenger?

De mulți ani, Arsenal nu e altceva decât echipa care termină mereu pe locul 4, deși începe sezonul promițător. Mereu sunt calculate accidentările și banii (indecent de) mulți pe care alții îi investesc, comparativ cu conservatorismul lui Wenger.

Însă a durat foarte mult până când, mai puternic ca niciodată, în abia acest sezon se conturează puternic opțiunea încheierii ciclului wengerian la Arsenal. Nu de alta, dar o continuare în acest mod s-ar putea să-i transforme în cealaltă echipă a Londrei, după Tottenham.

Se vehiculează nume, se speculează, se chiar creionează favoriți. De data asta nu mai e un geamăt din presă sau din interviurile post-meci cu suporterii supărați. Nu, e mai mult de-atât.

Foto: Tom Jenkins, The Guardian

Arsene Wenger nu e doar un factor tangent în toată această decădere. Mai degrabă, studiind istoria recentă, pare singurul catalizator al unui foc ce nu mai arde doar mocnit. Ce se întâmplă în acest sezon și ce a început, de fapt, de sezonul trecut, când Arsenal a terminat pe loc de Europa League, e rodul a ce a semănat.

Faptul că-n fotbal câștigi investind și jucând mai rar jetoane incerte în ceea ce privește jucătorii, nu este o teorie ce încă necesită explorare. E o axiomă. Iar asta se întâmplă de pe la începuturile lui 2000, când în fotbal s-a intrat cu plugul de bani și interese economice.

Astăzi, sumele o iau razna pentru că există bani, iar cei cumpărați cu e​i​ îi vor produce înapoi, ​inclusiv​ altfel decât prin fotbal. Dacă eu cunosc această teorie, nu există ​vre​un alibi ca Arsene Wenger să nu o știe. Şi totuși, exceptând câteva mici momente – Ozil, de fapt…Wenger nu a investit​​ concret ​în echipă, ci a continuat să insiste cu ciurucuri​.

Abonează-te la newsletter-ul nostru, cu recomandări de articole din fotbal și program de fotbal la TV pentru weekend, livrat în fiecare vineri!

Practic, aici nici măcar nu este o chestiune de oportunitate. Ba chiar, într-o și mai dură mișcare neinspirată de PR, Arsene Wenger declară mai mereu că a ratat jucători peste jucători. Că el i-a vazut primul, că Arsenal i-a dorit dinainte de echipa X sau echipa Y și că banii, agenții, oportunitatea, probabil și clima ploioasă a Angliei neprimitoare, i-au “suflat” rotițele unei echipe “​ce putea fi​”​. Este ridicol!

În primul rând, jignește orice minte neinternată într-un spital psihiatric, prin faptul că încearcă să convingă că zeci de jucători n-au putut, sistematic, fi aduși la Arsenal. În timp ce alții au putut fi aduși.

În al doilea rând, denotă alte două posibilități: fie lucrează cu o echipă de negociatori de un incredibil amatorism, fie n-a reușit niciodată să prezinte un proiect coerent pentru jucătorii care mai cer și performanță. Ambele teorii converg asupra unei concluzii: management defectuos, prost și învechit.

(min. 51 – Dan Dracea, despre Arsene Wenger)

Lotul de astăzi al lui Arsenal este cel mai slab de când e Wenger la echipă. În Mesut Ozil stă singura pereche de picioare de reală​, indiscutabila​ calitate. At​ât. E un campion mondial de anvergură, cu personalitate aparte și cu joc inventiv. Mai departe, al doilea jucător folositor din lot a fost vândut.

Olivier Giroud a fost lăsat să plece într-un mod jignitor pentru el. Colac peste pupăză, a plecat peste drum, la Chelsea. Jucătorul ofensiv cu cele mai concrete realizări, atât în joc, cât și în cifre, a fost lăsat să frece banca, pentru ca apoi să își facă bagajele. Iar după plecările lui Walcott și Sanchez, Arsenal și-a pierdut și ceilalți doi golgheteri ai ultimilor cinci ani. Un gospodar chibzuit nu își vinde, deodată și în mijlocul iernii, toate vacile de lapte. ​Iar Arsenal a întărit două rivale la top 4, lărgind foaia cu motive prin care justifică de unii singuri că nu mai aparțin acolo.

​Sigur că înlocuitorii – Aubameyang și Mkhitarian – au șansa să ofere o aură nouă, poate chiar mai eficientă. Dar le trebuie o investiție de timp, mai ales dacă ținem cont de faptul că unul se obișnuiește, cu totul, cu un alt campionat, iar celălalt a eșuat lamentabil, în același campionat, în condiții mai favorabile. Iar dacă intenția a fost să reunească un duo remarcabil la Dortmund, un manager priceput ar trebui să înțeleagă că simetria nu ține, în fotbal, de la campionat la campionat.

Wenger oferă, prin mișcările recente, o antonimie foarte prost gestionată a ceea ce făcea de prin 2008 până mai alaltăieri, când pescuia și insista cu jucători britanici de mâna a noua. Generația Gibbs-Wilshere-Walcott-Chamberlain-Jenkinson este un îngrozitor cântec de lebădă al unei echipe ce arăta că va obosi,​ încă de pe atunci.

Niciodată o echipă engleză ​de top ​n-a afișat un cvintet mai supraestimat​, mai neinspirat si prost gestionat​. Drept dovadă stă și faptul că, în ordinea de mai sus, unul va retrograda curând, altul a aproape retrogradat anul trecut, într-un lamentabil împrumut, următorul a plecat unde îi e locul, și anume, titular la mijlocul clasamentului, al patrulea este joker de lux la o echipă cu un final (fericit) de reconstrucție, iar ultimul e încă pe statul de plată, dar într-un continuu împrumut înspre cât mai jos în ierarhiile fotbalului englez.

Sursa foto: Tom Jenkins, The Guardian

Ridicolul, însă, continuă. Callum Chambers și Rob Holding sunt, astăzi, în lotul lui Arsene Wenger. Disponibili si jucați! Ambii cumpărați de Arsene Wenge, ambii catastrofali, sub Arsene Wenger. Dacă în istoria lui Arsenal nu ar fi existat, timp de un anotimp, Igor Stepanovs, ambii ar fi împărțit primul loc al celor mai slabi fundași care au transpirat pe tricoul lui Arsenal.

Şi nu e vina niciunuia din cei menționați, întrucât fiecăruia i s-a pus în brațe un stadion, o istorie s​i​ o obligație. Toate grele și mai grele, pe umeri tineri, cruzi și neîncercați. Iar când ei sunt păstrați în detrimentul stabilizării prin cadrele valoroase ale clubului, constant vândute principalilor rivali din Anglia și de pe Continent, se produce o înceată și amară mediocrizare.

Ce le rămâne fanilor Tunari?

Fanii lui Arsenal plătesc, de departe, cel mai scump abonament de pe continent. Cel mai ieftin pachet pentru sezonul 2017-2018 s-a ieftinit cu 123 de lire, dar tot a costat 891 de lire.
​​
Câteva comparații, ținând cont de faptul că prețurile sunt pentru cele mai ieftine pachete pentru un sezon 2017/2018:

  • Chelsea (al doilea cel mai scump din Anglia) – 750 de lire;
  • FC Barcelona – 173 de lire;
  • Real Madrid – 177 de lire;
  • PSG – 340 de lire;
  • Bayern Munchen – 80 de lire.

Ceea ce plătesc fanii lui Arsenal acum este să vadă un spectacol pe care nu prea îl mai merită. O mise-en-scène al unui regizor de factură ridicolă. În propria-i luptă cu un întreg sistem, arbitrii, petro-dolarii, simulările, echipele naționale care convoacă, dar nu au grijă de jucători, și antrenorii bădărani – aceștia sunt inamicii lui Wenger. Doar ei.

E un discurs ce seamănă cu cel îmbrățișat de un partid politic majoritar, cu toate pârghiile în mâna sa, dar pe care elemente din extern nu-l lasă să guverneze. Iar Arsene Wenger omite un lucru: toată această expoziție a urâtului și a alibiurilor puerile, prin care probabil că vrea să atragă tot răul asupra sa, nu doar că nu are efectul scontat, dar face și două victime coletarale: blazonul clubului și suporterii.

Putem argumenta că faima lui Arsenal e sinonimă cu domnia lui Wenger și că antrenorul a preluat un club mediocru, pe care l-a cărat în panteonul echipelor mari. Trebuie recunoscut faptul că impactul său asupra finanțelor clubului a fost decisiv, managementul său financiar fiind ctitorul noului stadion, de exemplu. Însă totul s-a petrecut în cicluri, iar înțelepciunea e să știi când să faci pasul în spate. Performanțele lui Arsene nu doar că s-au învechit și nu s-au mai întâmplat de mult timp încoace, dar ele au și setat un prag. Pe care, în schimb, nici din când în când nu l-a mai atins.

Arsene Wenger trebuia să facă un pas în spate de câțiva ani. În prezent, la Arsenal se desfășoară închiderea unui cerc în care clubul se întoarce în exact același punct din care a fost preluat de francez. În loc să fie mai sus de unde l-ar fi putut tot el, francezul, lăsa. Într-o epocă unde longevitatea pe bancă nu se mai întâmplă și nu se mai discută, Arsene ar fi putut fi ultimul antrenor longeviv de marcă. Astăzi, bătrânul alsacian pare boală lungă. E târziu acum și, din păcate, atunci când va pleca, va stârni doar un oftat de ușurare.

Urmărește-ne pe Facebook, Twitter și pe canalul de Youtube pentru a fi la curent cu tot ce contează în Premier League și nu numai.

Tags

Citește și

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close