“A one-club city”-Sunderland și speranța modestă pentru un viitor mai liniștit

Sunderland A.F.C. e un caz ciudat. Pe de o parte, vorbim de al șaselea cel mai de succes club din Anglia. Da, chiar a existat o vreme în care echipa din nord-estul Angliei era în avant-garda fotbalului de pe insulă. Pe de altă parte, nu numai că acele vremuri au apus de vreo opt decenii, ci Sunderland a ajuns prototipul unui club într-o continuă criză, așa cum spune și Phil McNulty de la BBC.

Poate părea straniu să spui asta despre o prezentă constantă în Premier League, din 2008 încoace, mai ales când există alte exemple mult mai evidente pentru vicisitudinile care pot afecta o formație modernă în UK. Insă din aceste nouă sezoane consecutive în prima ligă engleză, doar trei pot fi eventual clasificate că fiind liniștite. În rest, și mai ales în ultimii 4 ani, Sunderland se zbate pană în a 38-a etapă, schimbând cel puțin o dată antrenorul, e condamnată de toată lumea la retrogradare dar, cum-necum, reușește să scape ca prin urechile acului. Chiar dacă genul ăsta de trăi sună palpitant, e totodată și nesustenabil pe termen lung. Mai devreme sau mai târziu, luminile de pe Stadium of Light se vor stinge, dacă Sunderland nu reușește să tină volanul drept.

Nu a fost mereu așa. Viața ca suporter al „Pisicilor Negre“ nu era mereu o reluare din ce în ce mai stresantă a filmului The Great Escape. Cândva, nu mult după fondarea clubului în 1879 într-o scoală publică (o poveste standard pentru multe echipe engleze), Sunderland era un punct de referintă pentru performantă într-un sport care prindea tot mai multă viteză peste tot în lume. În ciuda unor probleme logistice legate de relativa izolare a orașului fată de sudul care ținea frâiele administrative ale fotbalului, deschiderea către populația muncitorească din Sunderland, spre deosebire de etosul incăpătanat de elitist al multor alte cluburi, a lărgit automat baza de selecție. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate prea mult. Un influx de scoțieni talentați, ajutat de acceptarea fără mare tam-tam a profesionalismului în 1885, a dus la câștigarea campionatului la doar a două încercare, în 1892. Isprava a fost repetată în următoarea stagiune și Sunderland aproape că a reușit un hat-trick de trofee, terminând pană la urmă pe locul 2 în 1894. Un an mai târziu, a venit și al treilea campionat.

Lucrurile mergeau atât de bine în oraşul de mineri încât Sunderland s-a ales şi cu o bijuterie de stadion, pentru acele vremuri. Roker Park, deschis în 1897. Fără a fi enorm, Roker Park a stat în picioare timp de un secol şi a acumulat multe amintiri, de toate felurile, în cărămizile sale. Jonathan Wilson se pricepe mai bine ca orice să pună în cuvinte sentimentele pe care vechiul cămin al echipei sale favorite le inspira în inimile celor care ocupau aproape săptămână de săptămână tribunele: http://www.footballmemories.org.uk/…/%…/478-jonathan-wilson/. Noul stadion, Stadium of Light (botezat în onoarea minerilor), are o capacitate oficială mai mare, de 49.000 de locuri, dar nu mai are acelaşi şarm inimitabil al vechiului templu.

Au mai urmat trei titluri, ultimul în 1936, şi un FA Cup un an mai târziu, dar Sunderland nu a reuşit să ţină pasul, din varii motive. Retrogradarea din 1958, după aproape 70 de ani în primul eşalon, a dat startul transformării din campioană în „yo-yo club“ – o echipă care face naveta între ligile engleze. Un singur moment de glorie a mai avut Sunderland, unul care a demonstrat exact cât de puternică era (şi mai poate fi) legătura comunitară dintre oraş şi totemul lui fotbalistic.

Finala FA Cup din 1973 trebuia să fie o formalitate. Gigantul acelor vremuri, Leeds United, aproape că era prezentată cu trofeul în braţe. Documentarul post-modernist al lui Leslie Barrett, Meanwhile Back in Sunderland, a făcut alegerea inspirată de a nu face altceva decât să filmeze străzile din oraş în ziua meciului, fără comentarii sau naraţiunii adiţionale. Ce a reieşit a fost una dintre cele mai sincere reprezentări cinematografice pe care le poţi găsi în fotbal. Emoţiile, strigătele, culorile, cântecele şi cuvintele suporterilor sunt coloana sonorî a filmului, care capturează exultarea unei întregi comunităţi în faţa unei victorii neverosimile a lui Sunderland, prin golul lui Ian Porterfield. Căpitanul de atunci, Bobby Kerr, rezumă cel mai bine scena: „O victorie pentru un oraş cu un singur club, unde literalmente toată lumea, de la mineri, la constructori navali, la vânzători ne-a împins de la spate.“ În acea zi, nu mai aveai cum să găseşti vreo bucată de material roşu în Sunderland.

43 de ani mai târziu, Sunderland e la al 13-lea manager în 10 ani. De la turbulenţe sub Roy Keane şi mai ales Paolo Di Canio, la mediocritate sub Gus Poyet, nimic nu a funcţionat cum trebuie. David Moyes e cea mai nouă încercare a patronului american Ellis Short de a tempera furia tot mai zgomotoasă a suporterilor şi a pune capăt flirtului cu retrogradarea, unde Pisicile Negre au două recorduri infame: cele mai puţine puncte într-un sezon de Premier League, 19 şi 15 (2003, respectiv 2006). Când te uiţi la cine a mai încercat să „steady the ship“, de la Steve Bruce, la Martin O’Neill, la Dick Advocaat, te întrebi ce şansă are David Moyes. Scoţianul vine după două eşecuri usturătoare, la Man Utd şi Real Sociedad. Măcar nu-l poate acuza nimeni că-i lipseşte ambiţia.

Totuşi, să vii după Sam Allardyce, adorat şi respectat pentru reputaţia de reparator de urgenţă la orice echipă ameninţată cu dezastrul, pune presiune pe Moyes. Fostul jucător al lui Celtic lucrează ce mai bină când aşteptările sunt mici, cum se vede şi din mandatul de la Everton. În multe privinţe, job-ul care îl aşteaptă la Sunderland e asemănător cu ultimele două încercări, unde nu a avut niciodată liniştea necesară pentru a-şi face treaba discretă pentru care e cunoscut.

Pe cine se poate baza Moyes în momentul ăsta?

În poartă sunt şi nu sunt probleme: Vito Mannone e un portar care-ţi oferă cinci calde şi una rece. Şi când e rece, tinde să fie de-a dreptul polară (https://www.youtube.com/watch?v=9qk6Tsx8LRk). Totuşi, italianul a salvat-o în nenumărate rânduri pe Sunderland de la umilinţe şi nu ar trebui să fie un motiv de îngrijorare pentru noul antrenor.

Defensiva nu arată rău în teorie, dar are nevoie disperată de întăriri. Cinci fundaşi e un număr mult prea mic pentru o echipă care are de-a face cu condiţiile de joc din Premier League. John O’Shea, deşi din ce în ce mai lent, e încă un jucător capabil, alături de Younes Kaboul şi Lamine Kone, primul dintre ei cu multă experienţă în Anglia. Pe flancuri însă, Moyes are deocamdată doar două opţiuni clare: Patrick van Aanholt şi Billy Jones. Poziţiile ăstea trebuie betonate neapărat dacă echipa vrea să evite încă vreo 60 de goluri primite sezonul viitor. Apropo, Billy Jones s-a accidentat în egalul 1-1 cu Montpellier, de acum trei zile.

Mijlocul e de departe cel mai populat din lot. Te uiţi la nume precum Jack Rodwell, Lee Cattermole, Sebastian Larsson şi Jan Kirchhoff şi te întrebi de ce are Sunderland atâtea probleme. Prezenţa neamţului în lista asta e una din moştenirile lăsate în urmă de Sam Allardyce. Kirchhoff a fost semnat ca fundaş, dar după un debut aproape hilar de dezastruos, Big Sam l-a transformat încet-încet într-un mijlocaş la închidere foarte eficient. Exact ce are nevoie Sunderland de câteva sezoane încoace. Seb Larsson rămâne un creier productiv, Jordi Gomez şi Jermain Lens sunt cunoscuţi pentru creativitate şi capitolul ăsta ar trebui să fie acoperit pentru Moyes. Mai ales câtă vreme vechi cunoştinţe ca Marouane Fellaini rămân peste puterile financiare ale clubului, cum a declarat scoţianul. Totuţi, încă un închizător serios nu ar strica. Mai ales de vreme ce Kirchhoff s-a accidentat şi el, destul de serios, cu Montpellier.

Atacul îl are pe Jermain Defoe. Enough said. 18 goluri sezonul trecut, pentru o echipă care s-a chinuit să rămână în ligă, vorbesc cât un roman despre ce mai poate încă veteranul englez. Problema e că, teoretic, îl mai are doar pe Fabio Borini ca ajutor în faţă. Nu e de ajuns, mai ales pentru că Borini nu a fost niciodată prolific. Moyes are nevoie de eficienţă brutală din punctul ăsta de vedere, deci un atacant pe măsura bugetului echipei e esenţial. 48 de goluri în 38 de meciuri nu sună rău, dar dacă Sunderland vrea să scape de emoţiile tradiţionale din mai, e nevoie de mai mult.

Primul 11 depinde de tactica de care se va folosi Moyes. Scoţianul preferă 4-4-2, dar e flexibil când vine vorba de adversari tari. Dacă are un lot complet la dispoziţie şi ne bazăm pe jucătorii aflaţi la club acum, formula de start ar putea fi:
Mannone; van Aanholt, Kaboul, O’Shea, Jones; Lens, Cattermole (Gomez), Kirchhoff (Rodwell), Larsson; Borini, Defoe

Predicţia pentru sezonul ce urmează e complicată. Din nou, lotul (dacă mai vin şi nişte transferuri) şi antrenorul nu arată a material de retrogradare. Dar cu Sunderland chiar nu ştii niciodată. Experienţa îmi spune să pun pariu pe încă o aventură în care Pisicile Negre scapă ca într-un film Hollywood, s-au chiar eşuează în fine, cum se tot anunţă de atâta vreme. Dar ceva îmi spune că Moyes are o mână pricepută la stabilizare şi că, plus-minus 2-3 mutări inspirate, Sunderland va termina liniştită pe 12. Nu e miracolul din ’73, dar e ceva.

Comments

comments