Încă din 1966, când britanicii reușeau pentru prima dată să triumfe la Campionatul Mondial, naționala Angliei nu a mai reușit să livreze o nouă poveste de succes la turneele finale.

Pe rând, jucători precum Emlyn Hughes, Keegan, Clemence, Shilton, Robson, Beardsley, Lineker, Pearce, Ince, Shearer, Tony Adams, Beckham, Owen, Gerrard, Lampard, Terry sau Rooney nu au reușit să ducă naționala Albionului spre scurta glorie de altădată.

Pe parcursul unei mini-serii de 3 articole, vom analiza naționala Angliei de-a lungul istoriei fotbalului mondial. Prin intermediul lor ne propunem să identificăm cauzele  pentru care națiunea care a inventat acest joc nu performează la turneele finale.

În articolul de astăzi vom scana evoluțiile englezilor la turneele finale de campionat mondial sau european.

Aroganța britanică 

În perioada de pionierat a fotbalului, englezii se considerau, pe bună dreptate, lorzii absoluți ai acestui sport. Practic, noul joc a migrat din insulă către lumea întreagă prin intermediul antrenorilor sau a muncitorilor britanici. Din pasiunea lor nemărginită pentru fotbal s-au pus bazele unor cluburi de tradiție la nivel internațional, nu doar în Europa.

Sigur, la începutul secolului XX Anglia ridiculiza orice adversar, însă refuzul de a participa timp de 20 de ani la Cupa Mondială a creat o antipatie generală împotriva lor. Anglia era echipa de bătut pentru supremația mondială, însă erau aproape imposibil de întâlnit la nivel internațional.

Pas cu pas, naționala Angliei a ajuns să sufere din cauza propriei aroganțe. În alte părți ale lumii fotbalul se dezvolta cu rapiditate, pe când englezii se considerau în continuare mult prea puternici pentru amatorii din afara insulei.

Totuși, acest mit al invincibilității britanice la nivel fotbalistic avea să explodeze în 1950. Naționala Angliei acceptase într-un final să participe la prima lor Cupă Mondială, care urma să aibă loc în Brazilia. Veniți din postura de favoriți ai competiției, englezii aveau pentru prima dată oportunitatea de a demonstra că nicio echipă nu le poate sta în cale.

După ce au învins Chile în meciul de deschidere a grupei, englezii s-au văzut învinși de naționala SUA (0-1), care avea atunci în componență doar jucători amatori sau semi-amatori! Câteva publicații britanice au fost într-atât de surprinse de rezultat, încât au justificat un asemenea rezultat printr-o posibilă greșeală de tipar, în telegrama care anunța rezultatul. A doua zi au anunțat o victorie a englezilor cu 10-1!

Turneul din ’50 va fi câștigat de Uruguay, Anglia părăsind competiția rușinos, încă din faza grupelor. În edițiile următoare, britanicii vor realiza că nu se mai pot considera regii neîncoronați ai fotbalului. Echipe precum Uruguay, Brazilia sau Ungaria au ajuns să îi depășească din punct de vedere al eficienței, organizării și în special a spectaculozității jocului prestat.

La ediția din ’54 care a avut loc în Elveția, englezii reușesc să câștige grupa, însă sunt eliminați în faza următoare de Uruguay (4-2). În Suedia ’58 englezii ratează din nou calificarea din faza grupelor, reușind doar 3 egaluri, în compania Braziliei, URSS și a Austriei. În 1962, la Cupa Mondială desfășurată în Chile, englezii trec iar de faza grupelor, pentru a fi eliminați în faza următoare de deținătoarea trofeului, Brazilia (3-1).

Campionatul Mondial după gloria din ’66

Ascensiunea și decăderea fotbalului englez la nivel de echipe naționale are același punct de refeință: turneul final găzduit de britanici in 1966. După cum aminteam anterior, englezii au triumfat în finala cu Germania de Vest, după un gol care ridică și astăzi puternice controverse în rândul ambelor tabere.

Atunci, echipa Angliei nu afișa cel mai bun fotbal din competiție, însă au mizat pe un psihic excent, dublat de faptul că turneul se disputa pe tărâm britanic. Mai mult, gazdelor li s-a permis să evolueze absolut toate meciurile pe Wembley. Odată cucerit acest trofeu de prestigiu, englezii își  vedeau în cele din urmă justificată aroganța din momentele incipiente ale fotbalului internațional.

Cu toate acestea, triumful controversat din ’66 pare să fi adus cu sine o epocă a neșansei pentru naționala Angliei. La următorul turneu final din 1970, britanicii erau eliminați de fostul adversar din finala de pe Wembley. Germania de Vest învingea Anglia în prelungiri, după ce era condusă cu 2-0. Avea să fie ultimul meci al lui Sir Bobby Charlton.

Au urmat două turnee consecutive la care englezii nu au reușit să se califice! În 1982 reușesc să ajungă la turneul din Spania, însă sunt eliminați din faza a doua a grupelor. Englezii pleacă acasă fără să fie învinși, dar și fără să impresioneze.

Neșansa taie elanul unei noi generații de excepție, de data aceasta la turneul în Mexic ’86. La acea vreme, Maradona se afla în cea mai bună formă și elimină Anglia din faza sferturilor, după două goluri care au rămas în istoria Cupei Mondiale.

Patru ani mai târziu, Anglia părea să fie pe drumul cel bun. La turneul final din Italia ’90,  specialiștii și presa internațională nu le dădeau prea multe șanse. Totuși, după un început apatic, englezii și-au regăsit însă ritmul.

Nefericirea face însă ca în semifinale să întâlnească iar Germania de Vest. Nemții triumfă din nou, englezii fiind eliminați după loviturile de departajare. O nouă generație părăsea Cupa Mondială în lacrimi, iar Lineker spunea celebrele cuvinte:  ‘Football is a simple game; 22 men chase a ball for 90 minutes and at the end, the Germans win.’ (Fotbalul este un joc simplu; 22 de oameni aleargă după o minge timp de 90 de minute, ca la final germanii să fie învingători). Istoria a transformat aroganța în frustrare.

Englezii reconstruiesc pentru SUA ’94, însă noul manager Graham Taylor reușește cumva contraperfomanța de a termina grupa de calificare pe locul 3. Povestea mandatului celui mai titrat antrenor din istoria lui Watford, la cârma naționalei o puteți viziona mai jos.

Pentru campania din ’98 FA a predat frâiele naționalei lui Glenn Hoddle. De data aceasta naționala Albionului nu a mai ratat calificarea. A fost o nouă ediție a Cupei Mondiale unde Anglia s-a târât spre fazele superioare. Shearer & co. au terminat pe locul secund grupa condusă de România și au fost eliminați ulterior la loviturile de departajare de Argentina.

Anii 2000 au adus moda antrenorilor străini. Cu toate acestea, nici Svern Goran Erikson, nici Fabio Capello nu au reușit să facă mai multe la turneele finale. Echipa lui Erikson a fost eliminată de la următoarele 2 ediții ale World Cup în aceeași fază a competiției.

În 2002 aveau să fie trimiși acasă după sferturi, de viitoarea campioană (Brazilia). Aceeași soartă i-a întâmpinat și în Germania 2006, când Portugalia i-a eliminat la penalty-uri. Aceleași penalty-uri blestemate!

Pentru turneul din Africa de Sud din 2010, englezii s-au blindat cu cel mai titrat antrenor la acea vreme, italianul Capello. Englezii s-au calificat fără nicio problemă la turneul final, însă la fața locului, calitatea fotbalului afișat a fost una precară. Echipa lui Capello s-a calificat din grupe cu mari emoții și a dat în faza următoare de marea rivală Germania, care a profitat de moment și le-a oferit o lecție de fotbal (4-1).

Capello a fost înlocuit de comicul Roy Hodgson, care a calificat fără emoții naționala  la Cupa Mondială 2014 din Brazilia. Cu toate acestea, Anglia a afișat cea mai slabă prestație la un turneu final, tocmai în mandatul lui Roy. După primele două meciuri, englezii înregistrau 0 puncte, fiind învinși de Italia și Uruguay. Ulterior, nu au reușit să treacă nici de Costa Rica (0-0) și s-au întors acasă cu coada între picioare.

Naționala Angliei la Campionatul European

Mai mult, dacă analizăm performanțele englezilor la turneele finale ale Campionatului European, situația devine și mai sumbră.Cea mai bună evoluție a britanicilor s-a înregistrat în 1996, atunci când au ocupat locul 3 la ediția gazduită în propria curte.

Sigur, în 1968 a reușit aceeași performanță, însă ne aflam într-o perioadă când ‘aruncatul monedei’ era încă o metodă acceptată de stabilire a învingătoarei.

Un nou episod al rivalității anglo-germane s-a consumat în semifinalele competiției din ’96, când Gareth Southgate (actualul antrenor al naționalei Angliei) a ratat penalty-ul decisiv care a trimis Germania în finală.

Întrebarea care se află pe buzele tuturor britanicilor de zeci de ani este una duală:

  • Când va reuși echipa lor națională să creeze un grup puternic, cu o filosofie clară de joc, ce i-ar permite o evoluție solidă la un turneu final?…sau…
  • Când vor înceta într-un final ‘ghinioanele’ pentru reprezentativa Angliei?

Personal, aș fi interesat de prima perspectivă a lucrurilor.

În următorul material vom analiza motivele pentru care naționala Angliei nu a livrat rezultate pe măsura așteptărilor, la turneele finale.

Surse

http://www.bbc.com/news/10200154

http://www.fifa.com/fifa-tournaments/players-coaches/do-you-remember/people=174708/index.html

https://en.wikipedia.org/wiki/England_at_the_FIFA_World_Cup

https://en.wikipedia.org/wiki/England_at_the_UEFA_European_Championship

http://www.ladbible.com/more/sport-winning-the-1966-world-cup-was-the-worst-thing-for-english-football-20160730

Urmărește-ne pe Facebook, Twitter și pe canalul de Youtube pentru a fi la curent cu tot ce contează în Premier LeagueAbonează-te la newsletter-ul Tackle.ro pentru a primi, de două ori pe săptămână, articole bune de citit din lumea fotbalului, pe e-mail.

Comments

comments